Hiccups

Când am o tavă de amandinuțe la îndemână, mă înfig în ele și le mănânc repezit, mănânc câte jumătate sau chiar una cu totul dacă e destul de mică (ar fi chiar urat dacă ar fi una mare - o domnișoară nu se comportă așa). Le mănânc în timp ce mă uit la un film, în timp ce vorbesc cu cineva, în timp ce scriu pe mess, în timp ce mă gândesc la piesa de teatru pe care urmează s-o văd, la cât de frumos ninge afară, la ce zi aglomerată o să am mâine, la destinul tragic al georgianului de la Vancouver, în fine, câte și mai câte.

Totuși! Vine vremea ultimei amandinuțe, după care tava va fi goală. Și știu că festinul se încheie, că prea curând n-o să mai mănânc din ele. Și atunci ajung să mănânc așa cum se cuvine prăjiturica… toată atenția mi-e îndreptată înspre ea, toate gândurile, toate simțurile, și în plus! timpul îl opresc. Ca să pot savura în liniște și să prelungesc răsfățul cât pot de mult.

Nu e amuzant? Cum trăim la maxim lucrurile în special când știm că sunt pe terminate. Nemaivorbind de atunci când până și o singură amandinuță ar fi bună, dar toate cofetăriile sunt închise! Atunci te gandești cu ciudă cum era când înfulecai din tava de prăjiturele de parcă ele nu s-ar termina niciodată!

În altă ordine de idei: http://soytuaire.labuat.com/ (hint: hit ‘play’ ; mulțumesc pentru recomandare :P)

În ultima vreme mi se întâmplă atât de des să aștept cu așa de multă emoție o anume întâmplare, o situație, o zi, o săptămână specială, o dimineață speciala, o excursie, o piesă de teatru, parcă mă găsesc tot timpul așteptând. Și mă tot gândesc cu entuziasm la cum mă voi simți când voi fi in the middle of it, îmi fac scenarii, mă gândesc la posibilități de a extinde cumva timpul, să mă bucur de fiecare secundă și să o multiplic chiar, cui nu-i place să își extindă bucuria? Chiar și în timp ce trăiesc efectiv întâmplarea, mă opresc să conștientizez frumusețea care mă înconjoară și așa sper eu să fac să dureze mai mult.

Dar întotdeauna se încheie așa dureros de repede! Așa e cu lucrurile frumoase, se pare.

“Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârșit spre început. Trebuie să-l cânți totdeauna îndreptându-te spre sfârșit. Pe parcurs, în timp ce cânți încă și muzica te îmbată, îți dai seama că sfârșitul se apropie totuși, oricât l-ai amâna. Încerci să lungești puțin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfârșitul.”

“Oricât de frumoasă ar fi o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. [...] Astfel că orice cântec, orice concert mi se părea că nu este decât un continuu avertisment. Mi se repeta mereu că frumusețea, vraja, sunt provizorii. [...] Nu putem  în timpul concertului să fugim înapoi prin desișul sunetelor spre clipa când îmbătați de muzică, am deschis buzele și am început să murmurăm.” (Octavian Paler, Viața pe un peron)

Totuși, notei puternic pesimiste a textului lui Paler i-aș adăuga ceva: lucrurile frumoase vin, de cele mai multe ori, în doze mici. O melodie frumoasă e apreciată mai mult dacă nu e lălăită la infinit - i se pierde farmecul. Am fost înzestrați, din fericire, cu darul de a păstra în suflet și amintiri cântecele, și le putem da replay oricând simțim nevoia; am auzit de unii care o fac în timp ce călătoresc cu autobuzul, plimbându-se prin parcuri, în timpul examenelor când uitându-se pe geam observă feeria dansului fulgilor de zăpadă, alteori pe trenul înapoi…

Am o compilație de cântece, am să-i dau play să adorm pe note frumoase acum