Nu cred că am mai întâlnit film care să îmi suscite în asemenea fel senzațiile tactile!…
Ploaia de materie aurie din steaua Xibalba, murind și explodând, frumusețea nepământenească și glow-ul emanat de personajul lui Rachel Weisz, firele de păr reacționând acustic la apropierea degetului (man! parcă erau ale mele), inclusiv climax-ul când Tom țese finalul poveștii fetei - de fapt, muzica superbă acordată atât de minuțios la el, (că altceva… mă lași)… toate astea (câteva, dar grele) le-am trăit cu toate simțurile și au făcut să merite filmul ăsta, care în alte condiții probabil m-ar fi iritat pentru puzderia de metafore inutile în care se pierde.
anonymous Says:
