Să fie lacrimi, de fericire sau de dezamăgire sau tristețe, să fie emoție de copil, să fie tremur în genunchi și să fie voce firavă… Să fie priviri cu stoluri de cuvinte neprețuite plutind pe curcubee între doi poli, să fie atingeri infime cu efect de poezie înduioșătoare, să fie cuvinte care spun lucruri banale și ascund povești nemaiauzite de pergament de mii de centimetri lungime, să fie iarnă cu miros de coajă de portocală… să fie două pete galbene într-o mare de don’t care, să fie râs cu poftă de viață și viață de râs cu lacrimi.
Trăiești atunci când inima ta pune stăpânire pe tine întreg, lăsându-te pradă exaltării.
Te regăsești pe tine în clipa în care te pierzi. Dar nu-ți regăsești experiența ta cotidiană, profilul tău spiritual, așa cum se desenează în lumina tare a zilei, ci te simți ființă totală, desăvârșită, liberă. (M. Eliade, Nuntă în cer)
În același timp, trebuie și să știi atunci când trebuie sa desprinzi corzile care te țin de realitate… Or else, you might just miss it and what a pity that is.
Nu e oare mintea ofensatoare pentru că simbolizează refuzul nebuniei necesare, făcându-ne să ne păstrăm capul atunci când ceilalți își pierd răsuflarea? (A. de Botton, Essays in love)




